Lecția de istorie – 30 iulie

Scufundarea cuirasatului ,,Indianapolis” și traumele prin care a trecut echipajul acestuia în ceea ce s-a numit de atunci ,,Noaptea Rechinilor”.

La data de 30 iulie 1945 în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, submarinul japonez „I-58”, a scufundat vasul american „Indianapolis”, pricinuind una dintre cele mai grele pierderi în vieți omenești din istoria marinei americane. Astfel, la 30 iulie, la doar 14 minute după miezul nopţii, cuirasatul USS Indianapolis a fost reperat de submarinul japonez ,,I-58”, nava americană fiind lovită în plin de două torpile trase asupra ei.

Una dintre torpile a lovit nava direct în mijloc, chiar în zona unde erau situate rezervoarele de combustibil, iar exploziile care au urmat au dus la ruperea navei în două și la scufundarea ei. Astfel, una dintre cele mai mari nave de război americane din cel de-al Doilea Război Mondial avea să dispară pentru totdeauna, înghiţită de apele Pacificului.

Din echipajul iniţial al navei, care număra 1.196 membri, circa 900 au reușit să supravieţuiască exploziilor şi s-au aruncat în apă, însă fără hrană, fără apă potabilă și mai ales fără nici o formă de protecţie împotriva rechinilor, mulți dintre ei având un sfârşit groaznic. Timp de aproape 4 zile şi 4 nopţi, marinarii americani au fost sub atacurile continue ale rechinilor, iar din cei 880 oameni care săriseră peste bord atunci când s-a scufundat nava, doar 317 aveau să supravieţuiască acestui asalt al morţii.

Sângerosul spectacol a ridicat la cote paroxistice groaza resimţită de marinarii care îşi vedeau camarazii sfârtecaţi de vii de fălcile rechinilor. Abia în cea de-a patra zi a calvarului, supravieţuitorii au fost descoperiţi accidental de locotenentul de aviaţie Wilbur Gwinn, ce se afla într-o misiune de patrulare și care a alertat baza militară din Peleiu, care a trimis in zonă distrugătorul USS Cecil Doyle pentru a-i salva. Însă, fiind conştienți de faptul că distrugătorul nu poate ajunge rapid la locul dramei, americanii au trimis în zonă o aeronavă care putea ameriza, pentru a culege naufragiații.

Curând fuselajul avionului avea să fie ticsit cu supravieţuitorii epuizaţi, iar cei care nu-şi mai puteau ţine echilibrul pe suprafaţa alunecoasă a avionului, au fost legaţi de aripile acestuia cu ajutorul corzilor paraşutelor de la bord. Impactul acestui dezastru al marinei americane a fost unul de proporţii, însă temând-se să nu afecteze moralului soldaţilor aflaţi la sfârşitul războiului, autorităţile americane au decis să păstreze tăcerea asupra incidentului, publicând date despre acesta abia la 15 august 1945, după anunţul capitulării Japoniei. Astfel, Washingtonul a dorit ca anunţul capitulării Japoniei, să nu fie umbrit de vestea tragediei marinarilor americani. În ceea ce privește USS Indianapolis, soarta sa a rămas învăluită de mister, deoarece localizarea epavei crucişătorului, cu ajutorul sonarelor de mare adâncime şi a camerelor video submersibile s-a soldat cu numeroase eșecuri, epava nefiind găsită nici în ziua de astăzi.