Moartea le bate acum în uşă. Sărut mâna doamna doctor!

Privesc la ştirile ultimelor zile şi aud cifre. Despre morţi, despre coronavirus, despre infestaţi şi mai nou despre demisii. Demisiile doctorilor cărora moartea pare că le bate-n uşă. Poate vrea doar să-i trezească la realitate şi să le ofere starea de fapt a pacienţilor uitaţi pe la uşile cabinetelor, a pacienţilor ce veneau cu “sărut mâna” la doamna doctor ce părea să aibă super puteri. Când ai două-trei experienţe neplăcute în spital, cauţi să-i bagi pe doctori în lista neagră a amintirilor vieţii, ţi-ai dori să nu-i mai vezi, să nu mai ajungi pe mâna lor şi să fugi mâncând pământul când vine vorba de sistemul nostru de sănătate. Ajungeai la Urgenţe şi nu ştiai cum să păşeşti pe hol pentru ca sunetul pantofilor tăi să nu-i deranjeze, să nu-i pulverizeze liniştea şi să nu le încrunţi frunţile ce-ţi spuneau parcă revoltate :”Tu ce naiba mai ai?”.

Şi începeai cu sărut mâna, cu… vă rog să vă uitaţi la soţia/soţul/copilul sau mama care nu mai pot de durere. Voiai să fii ca un fluture ce le poate intra în graţii şi să nu care cumva să-i deranjezi cu “insistenţa” ta. Eforturile erau zadarnice pentru că în halatul alb găseai de cele mai multe ori un om ce punea preţ pe actele ţinute în mâna tremurândă şi nu pe durerile ce te-au făcut să le zgâlţâi din temelii o pauză binemeritată.

Auzeam deseori plângându-se de stres deşi eu nu-mi mai simţeam picioarele după orele bune de aşteptare pe holul UPU şi pe scaunele ce-ţi puteau spune multe poveşti. Pe hol, toţi pacienţii ce aşteaptă milostivi puţină atenţie, murmură printre dinţi reproşuri la adresa halatelor albe ce par să fi uitat de ei. “Stau de la ora 14.00 şi e deja 20.00. Nimeni nu te bagă în seamă pe aici. Plătim o groază de bani la sănătate şi ne rupem coastele pe scaunele astea până ca cineva să te întrebe ceva.” Aşa suna reproşul unei doamne cu care am petrecut ore bune pe hol toamna trecută. “Ăştia-s buni de împuşcat”, continuă ea la un moment dat.

În halatul alb părea să fie Dumnezeu şi tu erai păcătosul care aştepta să se pocăiască de toate belelele. Tu erai un nimeni, un număr pe o listă şi atât. Însă Dumnezeu a părăsit halatul alb şi a trecut la butoane. I-a lăsat singuri, încercând să nu le spună nimic din ce va urma, nimic din ceea ce avea să le ofere viaţa.

Îmi spuneau să rezist că nu-s doar eu la rând, îmi spuneau că sunt numărul 33. Un număr. Acum le zic eu să reziste, că suntem toţi la rând şi ei vor fi tot un număr.

Sunt câteva cadre medicale ce nu merită şocul acestor zile, sunt oameni ce vor trece cu bine peste această pandemie, însă majoritatea vor claca, vor căuta găurica pe care să fugă din calea morţii adusă de virusul invizibil, pentru că Dumnezeu le-a adus moartea la uşă.

Pacienţii ignoraţi pe holuri în toţi anii ăştia au donat milioane de euro pentru siguranţa lor, pentru că sunt oameni, pentru că ştiu ce înseamnă empatia. Doamna T îmi explica astă vară nişte banalităţi. Printre ele, faptul că o injecţie necesară unei paciente de cancer poate fi făcută de însăşi bolnava în cauză, fiind un lucru simplu. Doamna T urma nişte protocoale pe care acum nu dă doi bani. Acum contează sănătatea şi siguranţă ei şi se bucură de donaţiile făcute de bolnava de cancer pe care a ignorat-o în vară. Ea a donat. E obişnuită cu moartea bătându-i la uşă de aproape 6 ani şi nu-i doreşte asta celei care i-a trântit uşa-n nas cu indiferenţă.

Bolnava de cancer a donat contravaloarea a 10 măşti către cuibul halatelor albe şi Doamna T le foloseşte. Roata se învârte şi poate că halatele albe vor învăţa ceva din lecţia oferită de pacienţii care n-au rămas indiferenţi la frica intrată-n oase, cadrelor medicale.

Aud că medicii sunt eroi. Serios? Ai cui eroi? Ce fapte de vitejie au făcut? Au venit la muncă în spitalele infestate şi înfrunta moartea? Şi eu sunt erou! Merg de asemenea la muncă şi le asigur hrana ştiind că virusul pluteşte în aer. Poliţistul ce mă dirijeaza-n trafic e deasemenea erou, vânzătoarea ce-mi scanează pâinea la casa de marcat e la fel de erou. Şoferii din transportul public ce sunt? Taximetriştii? Tot eroi. Militarii ce patrulează pe străzi? Farmacistele? Lucrătorii comerciali din staţiile de carburanţi? La fel, eroi.

Halatele albe nu-s eroi pentru că nu salvează vieţi în aceste zile ci doar numără morţii. Şi au ajuns la 133…

Sărut mâna doamna doctor! Sper să ne vedem şi după!

Please follow and like us: