Lecția de istorie – 6 ianuarie

Înființarea lagărelor de muncă forțată din România.

La data de 6 ianuarie 1950, printr-un decret promulgat de Marea Adunare Națională, se hotăra înfiinţarea lagărelor de muncă forțată din România, lagăre care își vor începe activitatea la 14 ianuarie 1950.

Aceste lagăre au fost amplasate de-a lungul canalului Dunăre – Marea Neagră, în Delta Dunării, în Balta Brăilei, în exploatări miniere precum Brad, Baia Sprie sau Cavnic, ori pe lângă marile șantiere de construcții din țară. Aici erau trimiși toți cei care se opuneau regimului comunist, cei care nu contribuiau la construirea socialismului, vorbeau împotriva partidului și statului român sau aveau „legături” cu imperialiștii occidentali.

Durata muncii în aceste „colonii” de muncă varia între 6 luni și 5 ani, dar se putea prelungi și pană la 7-8 ani, în funcție de nivelul de „reeducare” al condamnatului. Numai în perioada 1950-1954 în aceste „unități de reeducare” au fost trimise peste 120.000 de persoane, cărora le-au fost ignorate cele mai elementare drepturi.

Viața în aceste colonii de muncă era deosebit de grea deoarece deținuții aveau doar dreptul să asculte și să execute dispozițiile șefilor de lagăr, care deseori îi agresau verbal şi fizic. De asemenea, în multe lagăre de muncă forțată din această perioadă asistența medicală era minimală sau inexistentă, majoritatea deţinuţilor internaţi aici fiind suferinzi de tuberculoză, boli cardio-vasculare sau boli digestive cauzate de hrana foarte proastă.

De asemenea, munca deținuților, care era foarte grea, era urmărită atent de gardieni, care verificau norma de muncă a fiecărui deținut. Astfel, acordarea de puteri absolute gardienilor din lagărele de muncă i-au făcut pe mulți să se transforme în adevărați torționari, din cauza cărora au murit mii și mii de deținuți.