Istorie

Născut în Bacău. Radu Lecca.

Radu Lecca (n. 15 februarie 1890 – d. 1980) a fost un funcționar de stat român, Comisar general pentru probleme evreiești, director fără titlu al Centralei Evreilor din România în timpul guvernării lui Ion Antonescu. Radu Lecca a fost condamnat la moarte pentru „dezastrul țării prin savârșirea de crime de război”, în procesul „Marii Trădări Naționale”, pedeapsa fiind comutată în detenție pe viață chiar în ziua stabilită pentru execuție (1 iunie 1946) .

Radu Lecca s-a născut în data de 15 februarie 1890, dată confirmată indirect și în memoriile sale. În Hotărârea nr. 17 a „Tribunalului Poporului” din 17 mai 1946, se menționează că este în vârstă de 53 de ani, adică ar fi fost născut în 1893 sau 1894. Părinții săi se numeau Dumitru I. Lecca și Alice Strat. Radu era al doilea din cei cinci copii ai cuplului. În memoriile sale, Radu Lecca afirmă că tatăl său a fost „latifundiar” și că a făcut „politică liberală”, ajungând deputat și prefect, din care cauză „a murit sărac în 1907”.

Radu Lecca a aparținut uneia din cele mai vechi familii românești. Primul Lecca pe teritoriul țării, menționat în arhive, este Aga Lecca (1550 – 1610), strălucit „condottiere al Republicii Serenisime și baron al Sfântului Imperiu”, căsătorit și rămas în Valahia unde avea să ajungă unul din boierii din suita lui Mihai Vodă Viteazul. Numele său se găsește pe soclul statuii marelui voievod, la București, în piața Universității. Istoria mai recentă a acestei familii, se leagă, în special, de judetul Bacău. Nicolae Iorga pomenește, în acest sens, despre o „Condică a familiei Lecca de la Bacău”, care din pacate pare să se fi pierdut.

Tatăl lui Radu Lecca, Dimitrie I. Lecca (1865 – 1907), fiul lui Ioan (Enache) Gh. Lecca, a fost primar în com. Gioseni (Geoseni, județul Bacău), Prefect de Bacău, deputat și senator liberal. A ctitorit, alături de soția sa, Alice Strat (Alisa D. Lecca), biserica din Gioseni. A construit în comună, din fonduri proprii, o școală primară și o baie comunală pentru săteni. Biserica a fost lăsată în paragină în timpul regimului comunist, fiind jefuită și abandonată. În anul 2006, unul din urmașii familiei, Dumitru Lecca, a donat locul pe care s-a ridicat o nouă biserică.

În memoriile sale, Radu Lecca se referă extrem de puțin la copilăria sa. Amintește că la vârsta de 10 ani, a fost trimis de tatăl său la Viena, ca intern la Academia Tereziană (Theresianum). Tatăl său a murit în 1907, falit – „obiceiul de a te îmbogăți din politică a fost introdus de Brătieni abia în 1914”, notează Lecca sarcastic în memorii. După absolvirea Academiei Tereziene (1908), intră la Academia Consulară (orientală), pe care o absolvă în 1911. În toți acești ani, vine rar în țară, mare parte din vacanțe petrecându-le cu diverși colegi în Austria și Rusia țaristă. Între anii 1911 – 1914, Radu Lecca studiază la Paris, unde se înscrie la Facultatea de Drept și la Școala de Înalte Studii Sociale, specializându-se, conform propriei mărturii, în economie politică, și mai ales „în chestiuni monetare”. De asemenea, suferă destul de mult din cauza lipsurilor materiale. Rămâne la Paris până în 1915, când este obligat să se reîntoarcă în țară pentru satisfacerea serviciului militar, unde urmează cursurile Școlii de Ofițeri de Infanterie din Dealul Spirii, pe care o absolvă cu gradul de sublocotenent în anul următor, participând ulterior la campaniile din 1916 și 1917, fiind rănit de două ori. După Pacea de la București din 1918 este demobilizat din motive de sănătate. În anul 1918, la Iași, îl cunoaște pe căpitanul american Babeack, delegatul unei misiuni de ajutorare a armenilor, misiune numită „Near East Relief” (NER), care se ocupa cu distribuirea de ajutoare umanitare în Armenia, Georgia și Azerbaidjan. Lecca acceptă o colaborare cu acesta, devenind șeful unui depozit de mărfuri destinate ajutorării refugiaților armeni din Turcia. Colaborează cu NER până în august 1920, dată la care americanii se retrag din Caucaz. În același an se căsătorește cu o secretară a organizației, italiancă, originară din Florența.

Se întoarce împreună cu soția în Italia, unde pune pe picioare o afacere de import, concomitent cu una de pescuit. Afacerile îi ocupă tot timpul, fiind permanent pe drum între Germania și Italia. Soția sa, care în 1922 născuse un băiat, cere divorțul. Radu Lecca divorțează, și decide să transfere afacerea cu pescuitul în România, afacere care eșuează datorită unor piedici birocratice puse de ministrul domeniilor Constantin Argetoianu. Aversiunea față de politicieni, și în special, față de liberali și țărăniști, îl va urmări toată viața, după cum va confirma ulterior și N. Steinhardt.

După acest eșec, la Paris, unde începuse o afacere cu un restaurant cu autoservire, îl cunoaște pe un anume Gohard, care furniza informații agenților bursieri, privind tratativele și condițiile în care Franța acorda împrumuturi externe. Informațiile, strict secrete, îi erau furnizate direct de la biroul cifrului de către o persoană de încredere. Tocmai în acel moment, România ducea tratative pentru obținerea unui nou împrumut, în condiții deosebit de dezavantajoase. Guvernatorul liberal al Băncii Naționale, Dimitrie Burileanu, avea să fie demis ulterior, tocmai pentru că se opunea acestui împrumut. Înarmat cu telegramele, dintre care una vorbea despre un plan al liberalilor de a forța abdicarea regelui, pleacă în țară și solicită o audiență la Carol al II-lea, căruia îi prezintă exact situația. Presa a lansat o campanie orchestrată de cele două mari partide, contra lui Lecca, arătând că prin acțiunea sa, a „tulburat tradiționala prietenie româno-franceză”, iar ambasadorul Gabriel Puaux a fost rechemat din post.[3] După întoarcerea în Franța, Radu Lecca este arestat, fiind acuzat pe baza articolelor din presa bucureșteană, că și-a procurat acte confidențiale pe care le-a predat unei „puteri străine”. Deși la proces a fost apărat de doi din cei mai renumiți avocați din acea vreme, Vincent de Moro-Giafferi și César Campinchi, a fost totuși condamnat la doi ani de detenție pentru „acțiuni îndreptate împotriva siguranței naționale a Franței”. Această așa-zisă „afacere a cifrului” a făcut senzație la București. Grigore Gafencu notează în memoriile sale că „acest Rudolf Lecca” este „un escroc binecunoscut”, pentru ca ulterior să realizeze rolul acestuia în zilele în care regele renunțase să aducă la putere un guvern condus de Nicolae Titulescu. Ion Antonescu, la procesul „Marii Trădări Naționale” va declara că înainte de întâlnirea din 1941, auzise de Radu Lecca doar în legătură cu „incidentul de la Paris”.

După cele 21 de luni petrecute în închisoare, lichidează afacerea din Franța și pleacă în Germania, sperând să găsească un post de corespondent de presă, bazându-se pe cele nouă limbi străine pe care le cunoștea. Debutează în presa germană cu articole cu tematică economică, fiind remarcat de către Arno Schickedanz, adjunctul lui Alfred Rosenberg, care îl recomandă lui Walther Schmidt, redactorul-șef al organului de presă oficial al partidului nazist, Völkischer Beobachter. După un prim articol de probă este invitat la o discuție cu Alfred Rosenberg. La a doua întâlnire cu acesta i se oferă un post de corespondent de presă la București. Este sfătuit de Rosenberg, să reia legătura cu Carol al II-lea, în care Rosenberg vedea singurul om capabil să destindă relațiile economice cu Germania.

Odată ajuns în București, pe la mijlocul anului 1933, este invitat de Vintilă Ionescu, inspector general la Siguranță, care îl pune la curent cu situația politică din țară. Poartă discuții cu Corneliu Zelea Codreanu, profesorul A.C. Cuza, Gheorghe Brătianu și Octavian Goga. În ianuarie 1934, se prezintă la Rosenberg, transmițând-i acestuia un mesaj din partea lui Carol al II-lea, cerându-i să nu mai sprijine material și ideologic Garda de Fier, precum și pretențiile revizioniste maghiare. În anii ’80, istoricul german Armin Heinen, a demontat definitiv mitul Gărzii de Fier, sprijinită „masiv” de germani, demonstrând că până în 6 septembrie 1940, legăturile naziștilor cu Mișcarea Legionară au fost practic inexistente. Alfred Rosenberg i-a transmis că Germania nu agreează pretențiile revizioniste maghiare, și că legătura germană cu legionarii se rezumă doar la preluarea de articole din presa legionară.

Întors în țară, dă curs dorinței lui Rosenberg și încearcă o mediere în vederea fuzionării partidelor lui Octavian Goga și A.C. Cuza. Se reîntoarce la Berlin, împreună cu Gheorghe Brătianu, prezentându-l lui Rosenberg, care la rândul său, îi va facilita întrevederi cu Adolf Hitler și cu Hermann Göring. și  Din această perioadă, în care ajunge să cunoască foarte bine politica românească, va trage câteva concluzii : „cu oameni precum Victor Cădere, Iuliu Maniu, Armand Călinescu, etc…, nu e de mirare că în 1940 am ajuns la Dictatul de la Viena” și că „regele este un oportunist, fără linie politică, preocupat de un singur lucru: a se îmbogăți cât mai repede”.Încearcă să medieze un tratat economic important cu Germania, dar Carol al II-lea, interesat inițial, se opune, căci ar fi însemnat recunoașterea eșecului întregii politici externe de până atunci. În vara lui 1936, organizează o vizită în Germania pentru Octavian Goga, inclusiv o întrevedere cu Alfred Rosenberg. Indiscreția unui funcționar german, îl face să afle despre o sumă enormă de bani (300.000 mărci germane) acordată lui Goga, chestiune confirmată ulterior de documentele de arhivă. De asemenea, amintește de cererea lui Titulescu, privind o audiență la Hitler, aprobată de Rosenberg, dar neonorată de diplomatul român. Din decembrie 1936, se apucă de afaceri, încetând colaborarea cu Völkischer Beobachter.

În următorii 4 ani, Radu Lecca s-a ocupat exclusiv de afaceri. De la prietenii săi germani, va afla despre orientarea politicii germane în privința României, care urma să piardă o parte din teritorii. A urmat abdicarea lui Carol al II-lea și instaurarea guvernului național-legionar. În această perioadă, face cunoștință cu Kurt Geißler, Hauptsturmführer (căpitan) SS, atașat de poliție, căruia îi va atribui în cartea sa, un rol extrem de important în evenimentele violente din 21-23 ianuarie 1941, cunoscute îndeobște sub numele de Rebeliunea legionară, printre care și acela că ar fi încercat să instaleze un guvern legionar prin eliminarea lui Ion Antonescu, atribuindu-și la rândul său, merite deosebite în rechemarea acestuia la Berlin. Ulterior se va dovedi că rolul lui Kurt Geißler în evenimentele dintre 6 septembrie 1940 – 23 septembrie 1941 nu a fost chiar atât de important. În ianuarie 1941 îl cunoaște și pe Ion Antonescu, care îl însărcinează cu primirea noului ambasador al Germaniei, Manfred von Killinger. Pentru o scurtă perioadă de timp (2 săptămâni), la sugestia lui Mihai Antonescu a fost subdirector general la Siguranță, fără a fi numit în mod oficial, după care a renunțat la perspectiva acestui post, ca și cea a oricărei colaborări cu SSI.

La 30 martie 1941, sosește în țară Gustav Richter, Hauptsturmführer SS, fiind numit – cu aprobarea prealabilă a Ministerului de Externe – „consilier pentru chestiunea evreiască pe lângă Legația germană din București” (Berater für die Judenfragen bei der Deutschen Gesandtschaft Bukarest). Va deține această funcție până la 23 august 1944, când va fi predat autorităților sovietice de ocupație, în paralel cu cea de atașat de poliție SS, post pe care îl va lua în primire în data de 29 decembrie 1943.

Richter venise cu un plan privindu-i pe evreii din România, conceput după cele care se aplicau deja în Germania, Olanda și Cehoslovacia respectiv : ghettoizarea evreilor în câteva centre, complet izolați de restul populației, semne distinctive cusute pe îmbrăcăminte, muncă în tabere organizate, iar toate averile evreilor să fie concentrate în mâna unei organizații aflate în subordinea statului, care să se îngrijească de absolut toate necesitățile și activitățile acestora, cu un stat major format din evrei dispuși să colaboreze cu autoritățile.  În acest sens, Gustav Richter a recrutat un număr de colaboratori, printre care : dr. Nandor Gingold, Matias Grünberg (Willman), A. Grossman-Grozea și Jack Leon. În septembrie 1941, planul a fost terminat, fiind înmânat personal de Killinger lui Ion Antonescu. Mihai Antonescu a studiat acest plan, nefiind de acord cu cea mai mare parte din prevederile acestuia. Mihai Antonescu i-a propus lui Radu Lecca să fie numit „împuternicit al guvernului pentru studierea reglementării problemelor evreiești din România”, în vederea aplicării unui alt plan, diferit de cel prezentat de Gustav Richter. În memoriile sale, Radu Lecca susține că el este autorul proiectului de organizare a viitoarei „Centrale Evreiești”.

În decembrie 1941, mareșalul Antonescu a decis dizolvarea Federației Uniunilor de Comunități Evreiești și înființarea Centralei Evreilor din România, care era „autorizată să reprezinte interesele colectivității evreiești.” Conform regulamentului publicat în Monitorul Oficial din 30 ianuarie 1942, semnat de Ion Antonescu, Centrala Evreilor din România avea dreptul de a se ocupa de:

  • organizarea evreilor;
  • reeducare și organizarea evreilor pentru munci și meserii;
  • pregătirea emigrării evreilor;
  • organizarea de activități culturale și a școlii evreilor;
  • organizarea asociației sociale a evreilor;
  • participarea evreilor la munci potrivit legii;
  • organizarea exercitării profesiunilor evreilor în condițiile stabilite de guvern;
  • editarea unui ziar al Centralei Evreilor din România;
  • furnizarea de date și informații cerute de autorități în legătură cu problemele de românizare;
  • înființarea și ținerea la curent a fișierului și a foilor matricole ale tuturor evreilor din România;
  • primirea cererilor pe care evreii le adresau diverselor autorități și înaintarea lor cu referințe la autoritățile competente;
  • emiterea carnetelor de identitate speciale evreilor. Președinte al Centralei a fost numit H. Streitman, el a fost înlocuit cu dr. Nandor Gingold, în decembrie 1942, care până atunci funcționase ca secretar general.

Radu Lecca a condus activitatea Centralei Evreilor, în calitate de director neoficial, până în data de 23 august 1944. În 7 septembrie 1943, Radu Lecca a fost numit în mod oficial Comisar general pentru probleme evreiești în cadrul nou creatului Secretariat de Stat pentru Muncă. Centrala Evreilor avea opt departamente, respectiv : cultură și educație, emigrare, finanțe, presă și publicații, conversie profesională, chestiuni religioase, statistică și nivel de trai.

În 20 august 1942, Radu Lecca i-a propus lui Ion Antonescu ca centrala să colecteze suma de 1,2 miliarde de lei, de la cei 16 mii de evrei care au fost menținuți în funcție, prin „dispense individuale” cumpărate de la așa-zișii „inspectori de românizare”. Banii aceștia urmau să fie folosiți pentru evreii săraci care prestau muncă în folosul comunității. După ce a analizat propunerea, guvernul a urcat suma la 2 miliarde de lei, jumătate urmând a fi colectată imediat, restul până la sfârșitul anului. Din aceștia, 400 de milioane au fost dați Oficiului (Consiliului) de Patronaj al Operelor Sociale, o instituție caritabilă, patronată de soția mareșalului, Maria Antonescu. În schimbul acestei sume, Lecca a obținut de la Ion Antonescu, readucerea acasă a cca. 8000 de evrei deportați din Dorohoi. Radu Lecca, a propus centralei colectarea banilor de la cca. 1000 de evrei care se ocupau cu bursa neagră a valutei. După propria mărturie, consemnată în memoriile sale, suma a fost colectată în 48 de ore. Wilhelm Filderman, președintele desființatei Uniuni a Comunităților Evreiești din România, a trimis un protest lui Ion Antonescu, arătând că sumele cerute sunt enorme, fiind imposibil de colectat, astfel că mareșalul, a dat ordin să fie deportat la Moghilev. În memoriile sale, Radu Lecca este extrem de critic la adresa lui Filderman, numindu-l avocatul „plutocrației” evreiești, subliniind că acesta ar fi putut strânge ușor acele sume, destinate evreilor săraci și celor din batalioanele de muncă, de la cei 10 – 12 multimiliardari evrei din România (Neuman, Izvoranu, Auschnitt, Karmitz, etc…).

La procesul „Marii Trădări Naționale”, Wilhelm Filderman a declarat :„Nu este exact că datorită lui Lecca am căpătat carnet de muncă pentru toate rudele mele. Toți funcționarii Federației evreiești pe care eu o prezidam au fost preluați ca funcționari la Centrala evreilor. Nu este adevărat că eu aș fi prezentat orice ușurare în situația evreilor că datorita numai mie și că în acest fel aș fi determinat să se trimită sume din America, importante. Toate sumele de bani trimise din America s-au întrebuințat exclusiv pentru cei săraci. Banii au fost trimiși prin Crucea Roșie Internațională și nu s-a dat o altă destinație, ei fiind controlați de un comitet.[…] O singura data am intervenit la Radu Lecca pentru carnete de muncă într-un numar de 12 avocati si s-a satisfacut”.”

Filderman a fost deportat în 30 mai. În urma petițiilor înaintate de nunțiul papal Andrea Cassulo, de Crucea Roșie, de Regina Elena, Iuliu Maniu, ș.a., Filderman s-a putut întoarce în luna august a aceluiași an din deportare. Radu Lecca a hotărât ca 15% din suma colectată să rămână la dispoziția centralei, jumătate fiind destinată pentru echiparea evreilor din batalioanele de muncă, iar cealaltă jumătate să fie destinată ajutorării evreilor deportați în Transnistria.

După începerea ofensivei în est (21/22 iunie 1941), guvernul condus de Ion Antonescu a impus anumite obligații evreilor, în compensație pentru neparticiparea la confruntările militare, pentru a susține material efortul de război al țării. Printre altele și colectarea de îmbrăcăminte, instituită prin decretul din 20 octombrie 1941, completat prin decretul din 17 ianuarie 1942, care permitea compensația în bani pentru aceste contribuții.

În data de 6 aprilie 1943, Radu Lecca îi scrie lui Mihai Antonescu că un număr destul de mare de evrei, cca. 20.000, nu au posibilitatea materială să contribuie, conform celor două decrete, la efortul de război. În consecință, mulți dintre ei fuseseră condamnați la închisoare, sporind cheltuielile statului. Radu Lecca afirmă că a decis, în cadrul unei ședințe a comitetului, din 19 ianuarie 1943, să colecteze suma de 100 milioane de lei pentru ca în schimbul acesteia, să fie eliberați acești 20.000 de „amărâți”, obținând emiterea unui decret de amnistie.

În 9 octombrie 1942, Wilhelm Filderman a fost invitat la o întâlnire cu Alfred Tester, reprezentantul în București al armatorului grec Yanos Pandelis, împreună cu Constantin Bursan, amândoi agenți dubli anglo-germani. Aceștia propuneau un transport de evrei în Palestina, prin relațiile pe care le aveau în lumea armatorilor, operațiune ce urma să fie finanțată de centrală. Filderman dorea în primul rând să evacueze evreii supraviețuitori din Transnistria, primul pas fiind aducerea lor înapoi în România. De asemenea, cerea să le fie asigurată securitatea, ceea ce însemna acordul german. Planul urmărea emigrarea a 70.000 de evrei deportați în Transnistria, contra unei sume de 200.000 lei/persoană (cca. 350$ pe atunci, susține Dennis Deletant) de persoană. Aprobarea germană, obținută de Lecca, a venit după două luni, abia în 12 decembrie 1942. Radu Lecca primise instrucțiuni de la Antonescu, să organizeze emigrarea a 75-80.000 de evrei în Palestina și Siria. Singura condiție era plata transportului (200.000 lei) Killinger a remarcat schimbarea de atitudine a lui Antonescu, care prefera emigrarea, deportării, în consecință, a cerut instrucțiuni de la Berlin. Într-o notă din 9 ianuarie 1943, Ministerul de Externe nazist aprecia că planul lui Lecca, reprezintă o soluție „parțială” inacceptabilă față de cadrul general stabilit la Berlin pentru rezolvarea „problemei evreiești” la nivel european. Un astfel de plan va „livra” inamicului, alți 80.000 de potențiali inamici. Planul nu a reușit, deoarece Pandelis nu a procurat navele necesare, din cauza escaladării războiului, datorită opoziției naziștilor și a consulatului britanic din Palestina, și nu în ultimul rând, de escrocheriile celor care trebuiau să organizeze emigrarea. 

Radu Lecca a mai apărut ulterior în două procese celebre ale anilor ’50 – procesul sioniștilor și în procesul lui Lucrețiu Pătrășcanu. Au urmat anii de detenție până la amnistia generală din 1963, când a fost eliberat, împreună cu toți deținuții politici. Memorialistul legionar, Nistor Chioreanu, relatează, din auzite, că Lecca ar fi murit la Jilava, în chinuri groaznice, datorită unui cancer de colon, dobândit în cursul detenției într-o celulă cu homosexuali.Nicolae Steinhardt susține și el ipoteza morții în închisoare a lui Lecca, afirmând că l-ar fi întâlnit în infirmeria penitenciarului Jilava, „paralizat de la brâu în jos, în urma unei operații de hemoroizi, prost efectuate”, plasând decesul lui Lecca undeva între 1962 și 1964, data amnistiei tuturor deținuților politici.Documentele de arhivă atestă însă că Radu Lecca a fost eliberat în data de 15 aprilie 1963, după ce sentința inițială a fost schimbată în 18 ani și șase luni, exact câți ispășise până la acea data, odată cu amnistia generală decretată de guvernul comunist în urma presiunilor occidentului (Decretele 767/1963, 176 și 411/1964). Nu se cunosc amănunte privind ultimii ani ai vieții sale. Nu se cunoaște locul unde este înmormântat. Se presupune că ar fi în Cimitirul Bellu.