“Biznisuri” de succes. Experimente nereuşite pe pielea şi buzunarul băcăuanilor

Motto: Tundeţi oameni, nu tundeţi oi!

O să vă împărtăşesc o povestioară tristă din urbea băcăuană. Tristă, pentru că tristă este şi experienţa pe care am avut-o în salonul “Floarea de colţ” şi nu o dată, ci chiar de două ori. C-am fost tuns de-o fată blondă pe nume Alina şi nu mai ştiu cum ori de un băiat palcid ce abia reuşea să ţină foarfecele în mână, rezultatul a fost identic în ambele cazuri: eşecul total al coafurii mele.

Dar, s-o luăm cu începutul…
Salonul cu nume de poveste ales cu grijă parcă tocmai să ascundă “leopardul” din interior, te întâmpină în centrul Bacăului cu un spaţiu larg destul de bine pus la punct, într-o clădire ce-ţi ia ochii, dar nu chiar în măsura în care să nu realizezi măcelul ce s-a produs cu părul tău.

Şi cum pe afară-i “vopsit gardul”, ai tentaţia să te întrebi de la intrare cum dracu nu ai avut norocul să fi descoperit locul acesta mirific mai devreme…

La recepţie te întâmpină un domn sau o doamnă, regizorul principal al dramei coafurii tale, ce urmează a fi executată în câteva acte de nişte amatori grăbiţi cu foarfecii în mână şi cu privirile goale.
Discuţia cu regizorul este total inutilă. Degeaba îl atenţionez că părul meu e unul mai ţepos, mai greu de îmblânzit din foarfece, ce necesită o atenţie mai mare şi-o abordare mai profesională, acesta se preface că înţelege mormăind ceva nedesluşit şi dând satisfăcut din cap, asemeni unui bou în fata troacei pline, te invită să iei loc, iar tu, asemeni unei oi proaste, în pofida programării realizate din timp, te aşezi liniştit pe băncută în aşteptarea eliberării vreunui scaun de muls… pardon, de tuns.

Dacă aşteptarea ţi-e mai lungă, primele semne ce ar trebui să te pună pe gânduri nu întârzie să apară. Începi uşor-uşor să realizezi că în faţa ochilor tăi se desfăşoară o comedie mută.
De ce comedie şi nu drama că până acum? Pentru că personal aveam senzaţia că sunt victima unei farse cu camera ascunsă iar lucrătorii din faţa mea, erau aduşi din stradă ca figuranţi, într-un film prea complicat chiar şi pentru regizor.

Probabil că timpul de aşteptare mi-a fost cumva potrivnic. Dacă ar fi fost mai mare, poate aş fi găsit inspiraţia să părăsesc decorul şi să fug văzând cu ochii, cea mai bună opţiune în cazul acestui salon.
Râgâind nedesluşit, regizorul arată din cap să merg pe primul scaun ce se eliberă, la un băieţel placid, ce făcea o figuraţie destul de artistică.

Văzându-l vădit speriat şi pierdut în sinea lui de părul meu rebel, încep să îi zic acelaşi speach pe care i l-am zis mai devreme şi regizorului. Big mistake din partea mea. Regret şi acum că nu m-am ridicat să plec după ce am văzut clar pe faţa lui că situaţia îl depăşea.
Mă ascultă cu atenţie, de parcă asta ar fi trebuit să-mi dea o oarece siguranţă… Îşi pregăti nervos sculele şi începu’ să mă tundă cu aceeaşi stângăcie pe care i-am remarcat-o de când aşteptam liniştit în staul, alături de alte mioare.

Şi repede îndoielile începură să-mi fie confirmate. În 4-5 minute, răstimp în care răbdarea îmi fu greu încercată şi nervii întinşi la maxim, constat cu stupoare dezastrul ce uşor se prefigura. Nimic din ce i-am explicat nu mi-a respectat. Mi-a luat mult prea mult din lungimea firului în partea superioară, iar pe părţi m-a luat prea scurt.

Momente în şir mi-am muşcat limba în încercarea de a-i spune ceva, dar ce şi în ce mod, fiind conştient că în copita dobitocului din faţa mea va sta reuşita sau de acum mai mult ca probabil, nereuşita coafurii mele.
Numai atunci când nărăvaşul îmi infige-n cap vârful foarfecelui, îl întreb delicat pe un ton prietenesc de câţi ani mânuieşte unealta tunderii mele. Îmi vine greu să descriu în cuvinte frustrarea, mânia şi sentimentul cumplit de cobai ce mă încerca, când aflu că este proaspăt absolvent al cursului de frizeri organizat de patroana “Palatului frumuseţii”, o doamnă pe nume Higiu.

Într-o fracţiune de secundă mi-am amintit-o pe buna mea prietenă, doamna profesor Norina Forna, decanul Facultăţii de medicină dentară din Iaşi, care într-o discuţie amicală, îmi mărturisi că unele generaţii actuale de absolvenţi nu au practica necesară unui specialist stomatolog, aceştia deschizându-şi cabinete pe banii părinţilor şi făcându-şi astfel practica ce le lipseşte pe primii pacienţi aterizaţi în cabinetele lor.

După momentul amintirii, m-am resemnat. Cu cât priveam mai atent oglindă cu atât îmi era mai clar că nu mai puteam face nimic.
Dezamăgirea totală, frustrarea, învinuirea, întrebări de genul “cum de-am putut ajunge într-o astfel de situaţie”, îmi alergau prin minte. Era prea târziu…

Din păcate pentru mine era a doua oară când plecam din “Floarea de colţ” cu frizura schilodită, măcelărită de nişte amatori care pur şi simplu îşi făceau practica pe nişte cobai docili şi tăcuţi, neştiutori, veniţi cu zâmbetul pe buze în fata eşafodului. Acela a fost momentul când pentru prima oară de când colaborez, mi-a lipsit maxim bunul meu prieten ce mă tunde ori de câte ori ajung în Iaşi.

Un lucru totuşi mi-a devenit foarte limpede. Am descoperit cu amărăciune în suflet o şcoală de formare profesională cu scop şi interese pur comerciale: acela de a scoate frizeri pe bandă rulantă, recrutaţi din stradă, fără nici un pic de talent, viziune şi fără nici un dram de experienţă şi care, lucru care este cel mai trist, primesc din oficiu un scaun pe care să-şi poată înfăptui gloria.

Ruşine să vă fie celor din conducerea salonului “Floarea de colţ” pentru experimentele nereuşite pe pielea şi buzunarul băcăuanilor.

Vă mărturisesc că după prima mea experienţă la fel de tristă, pe care am avut-o în cadrul salonului cu nume pompos, n-am intenţionat să redactez nici un articol, însă după a doua identică, trasă la indigo, mă văd îndreptăţit să trag un semnal de alarmă.

Fac un apel prietenilor de pe facebook pe care îi rog şi îi încurajez să ne împărtăşească tuturor într-un comentariu, părerea sau experienţa lor din cadrul salonului.

În loc de post-scriptum închei cu aceeaşi idee din antet: Ruşine să vă fie! TUNDEŢI OAMENI, NU TUNDEŢI OI!