Urban Bacau Info

Nicu Enea între contemporani. Scrisori și schițe. Fragment

Cuvânt înainte

Relația dintre Politică și Artă reprezintă un subiect fascinant al interdisciplinarității umane. Între cele două expersii ale umanului a existat o strânsă legătură, evidentă chiar și atunci când forma artei a devenit manifestă și în contradicție cu cea dintâi. Din vechime, Puterea Temporală a avut nevoie de artiști. Paradigma presupune și reciprocitate. De la piramidele egiptene, la cele din America Latină, de la Versailles la Taj Mahal, arta poartă atât amprenta visătorului cât și a pragmaticului. Am putea astfel fi tentați să credem că simbioza dintre cele două nu a fost decât o întâlnire fericită a două voințe: artistică și politică. Dacă privim însă tablourile lui Goya ori mai înspre vremurile noastre, pânzele lui Picasso, realizăm că lucrurile nu au stat întotdeauna așa. Arta a însemnat și expunerea unor realități care nu au convenit puterii politice, fiind de multe ori substitutul, cu efect latent, al unei ineficiente opoziții politice. Puțini sunt cei care au traversat o epocă fără ca actul lor de creație să nu devină ostil după o perioadă de acceptare sau chiar răsfăț. În general, istoria arată că schimbările radicale ale unei forme de guvernământ, cum au fost Revoluțiile Franceză și Bolșevică de la 1789 și respectiv 1917, au transformat peste noapte autori canonici în paria ai societății ori, mai mult, în adversari incomozi pentru care singura soluție a fost ghilotina sau glonțul. 
Secolul 20 a însemnat pentru România o transformare extraordinară pe toate planurile. Dacă primul deceniu din noul veac găsește România cu teritorii aflate sub stăpâniri străine, Bucovina și Transilvania sub autoritatea dualismului austro-ungar, Basarabia sub cea a Rusiei țariste, cel de-al doilea deceniu aduce împlinirea unui deziderat, Unirea. 
România devine, din păcate pentru doar o generație, Mare. O țară a cărei monedă, leul de aur, era considerată valută forte, cu o capitală care trecea în epocă drept micul Paris. 
Apogeul dezvoltării economice a României interbelice va fi considerat anul 1938, an care va fi vreme îndelungată folosit drept etalon. 
Transformările politice și economice și-au pus amprenta și asupra artei românești. Este epoca în care Constantin Brâncuși, George Enescu, Mircea Eliade, Nicolae Tonitza,Tristan Tzara își croiesc drum și se impun conștiinței universale. Este perioada în care pictura reinterpretează teme tradiționale în manieră modernă, sub influențe grigoresciene, dar și al unor curente noi din arta europeană. Picturile lui Gheorghe Petrașcu, Theodor Pallady, Jean Al. Steriadi, Nicolae Dărăscu, Camil Ressu, Nicolae Tonitza și Nicu Enea, ajung să circule pe piața europeană și unele dintre ele chiar să cucerească distincții importante în competiția cu marile valori artistice ale bătrânului continent. 
Un caz care ilustrează foarte bine modul cum se interpun, capricios, raporturile dintre Putere și Artă este cel al pictorului băcăuan Nicu Enea. Mai puțin cunoscut publicului larg, elev a lui Camil Ressu, Enea a reușit la un moment dat să-și pună în umbră colegi mult mai bine cotați, așa cum s-a întâmplat în 1935 când a obținut medalia de argint a Expoziției Internaționale de la Paris cu tabloul ”Elvira”, un portret al soției sale. A fost unul dintre artiștii care a gustat într-un interval scurt, atât din cupa succesului cât și din cea a eșecului. Destinul lui Nicu Enea s-a intersectat în epocă cu destinul unei alte personalități care și-a pus amprenta într-un domeniu de altă natură. Este vorba de Mircea Cancicov, fost prefect, fost parlamentar, fost ministru de Finanțe, una dintre cele mai proeminente personalități ale României interbelice. Regimul care a preluat puterea politică în 9 martie 1945 cu ajutorul tancurilor sovietice, l-a trimis pe pictor spre periferia societății, iar pe omul politic într-un mormânt neidentificat. 
Istoria avea să se contorsioneze și, sub pana unor spirite pătrunse de adâncă mânie proletară, să capete un chip pe placul noilor stăpânilor. Vor trece decenii până cei doi se vor reîntâlni în conștiința publică.

Un pod, un pârău…

Deși suntem în al doilea deceniu al secolului al XXI, băcăuanii trecuți de prima tinerețe încă mai folosesc în legătură cu anumite zone din oraș vechile denumiri pe care le-au moștenit de la părinții sau bunicii lor. Așa se face că mai auzim făcându-se referire la una dintre intersecțiile importante ale orașului: ”Podul Paloșanu”. Desigur, zona în care actualmente se află clădiri impozante cu profil financiar sau blocuri moderne de locuințe, nu mai are niciun fel de pod. Acesta a dispărut odată cu pârâul Negel care traversa partea nord-vestică a orașului, pe firul actualei străzi Miorița. O perioadă îndelungată acest pod i-a scutit pe băcăuanii care intrau sau ieșeau din oraș, pe strada Bacău-Piatra, să-și mai ude opincile sau ciubotele în apa pârâului. La final de secol XIX și început de secol XX, Bacăul era o așezare cu un predominant aspect rural. Cu excepția zonei centrale și a câtorva case aparținând unor negustori înstăriți, mai nimic nu-l îndreptățea să depășească statutul unui târg de provincie, cum erau majoritatea din Moldova acelei perioade. Casa cu un nivel, ridicată de fiul Gheorghe Paloșanu, fost ofițer, apropritar cu ceva dare de mână, și dăruită soților Nicu și Elvira Enea, reprezenta, la 1929, un cadou deloc de neglijat. Actul de donație poartă semnătura părintelui Elvirei și conține, în detaliu, informații despre construirea imobilului. Este prima locuință stabilă a familiei Enea. 
Cu toate că familia Enea primește donația chiar în anul în care Bacăul avea să fie declarat municipiu, zona păstra încă un puternic aspect rural. De altfel, în ”Bacăul de la 1850 la 1900”, a lui Costache Radu, fost edil al urbei, carte reeditată în anul 2008 de profesorul Lucian Șerban, descrierea Bacăului pare să explice obsesia artiștilor locului pentru teme de o anumită încărcătură emoțională.

Martorul cel mai fidel al situației este, însă, chiar pictorul. Într-un tablou realizat chiar de pe terasa casei sale, unde pictorul își instala deseori șevaletele, Nicu Enea surprinde o zi obișnuită de târg. O atmosferă care îi devenise familiară, dat fiind că târgul se ținea, cu regularitate, peste drum de locuință. În tablou se pot vedea țărani îndreptându-se către punctual final al călătoriei, acolo unde există deja un grup eteroclit. Parte dintre târgoveți stă de vorbă, parte se pierde în ceața dimineții, prin ocol, în timp ce unii sunt deja probabil în cârciuma a cărei firmă e puțin lizibilă, la cinstitul arvunei. 
Este imaginea clasică a zonei. Casa în care cuplul a locuit până la moartea artistului, în 1960, și care avea să fie deschisă publicului ca muzeu, un deceniu mai târziu, a părut un gest de reparație târzie făcut de Gheorghe Paloșanu, pentru fiica sa Elvira pe care, în urma divorțului, o încredințase bunicii materne. De altfel, în chiar anul mutării tinerei perechi în noua locuință, fostul ofițer avea să se stingă.

Hazardul sorții a făcut ca, la doi pași, pe strada Bacău-Piatra, pe locul unde în momentul de față se află o benzinărie, să locuiască o altă personalitate artistică a urbei. Este vorba de poetul George Vasiliu Bacovia. Concitadini și contemporani, între cei doi nu au existat niciun fel de relații de apropiere. Vecinătatea lor nu a fost una efectivă, familia Vasiliu mutându-se prin 1907 în strada Gimnaziului. Nicu Enea și soția sa s-au mutat în casa de pe strada Panait Moșoiu în 1929 când George Bacovia era deja în București, de unde avea să se întoarcă un an mai târziu. Distanțele care i-au separate pe cei doi au fost însă de altă natură. Firea lui Bacovia, a unui solitar, ca și în cazul lui Enea, prefera, dacă nu singurătatea, cel puțin un mediu intim, familiar. Nu poate fi neglijată nici apetența poetului pentru artă în formele ei diverse. Vioara și tușa au fost, nu o dată, substitutul unei prozodii perfectibile.
Cei doi, pictor și poet, au avut în anii de început, amărăciunea solitudinei și sărăciei. Amândoi au suplinit, la un moment dat, catedra de Desen a unui liceu băcăuan. În romanul autobiografic ”M-am născut reporter”, ziaristul Marius Mircu ( 1909-2008), relatează scena întâlnirii cu poetul:
” Eram elev, tot într-a şasea, cred. Într-o zi de iarnă poetul a venit în clasa noastră, la ora de Desen şi Caligrafie, cu catalogul, cu o servietă şi însoţit de directorul liceului care ne-a spus:
– Domnul profesor Pavelescu va lipsi două săptămâni. Va fi înlocuit de domnul Ba…
Poetul i-a aruncat directorului o privire cruntă. Directorul a rectificat:
…de domnul Vasiliu. Să-i daţi ascultarea cuvenită !
Poetul s-a aşezat la catedră, a deschis catalogul, ne-a strigat pe toţi, a privit îndelung la fiecare. După care a scos din servieta, foarte veche, un teanc de cărticele.
– Sânteţi amatori de poezie ?
– Clasa, în cor ( credeam că ne va citi):
– Daaa !
– V-am adus ceva. Nu e scump, costul strict al tiparului. Dacă vreţi careva…
M-am dus primul la catedră. Erau „Scântei galbene”, i se anunţase apariţia nu de mult în gazeta locală. Poetul nu m-a recunoscut. După mine au mai luat câţiva broşura. Când nu s-au mai găsit amatori, autorul a pus restul de broşuri în servietă.
– Ce-aţi făcut data trecută la Desen?
– Am început să desenăm după modelul acela de ghips, de pe catedră. Frunza aceea de lotus !
– Aţi început? Atunci continuaţi !
Poetul a pornit să se plimbe prin clasă, printre şirurile de bănci. Credeam că va urmări, ca titularul, cum desenăm, ne va îndruma, ne va corija. Dar nu se uita la desenele noastre, privea absent, umbla ca un somnambul. Eu nu-mi luam ochii de la el. L-am văzut deodată tresărind, privise afară, începuse să ningă. S-a dus la o fereasttră, aspira îndelung, a întins mâna afară, să prindă în palmă câţiva fulgi. Tot privind la ninsoarea ce se aşternea molcom, a început să declame, în extaz, încet, dar destul ca să auzim:
– Verde crud…Verde crud…Mugur alb şi roz şi pur…Te mai văd…Te mai aud…
Peste mai mulţi ani, când mă voi întâlni cu poetul la Bucureşti, îi voi aminti de acest episod şi-l voi întreba:
– De ce aţi ales catedra de Desen şi Caligrafie ?
– Nu eu am ales-o ! Când organele locale, grijulii de soarta mea, au vrut să-mi ofere o slujbă, cineva a avut ideea să fiu numit la o catedră. La ce catedră ? A răspuns acelaşi: „ Un poet este foarte potrivit la o catedră de Frumos! ”
Tot la o catedră de ” Frumos” ajunge și pictorul Nicu Enea, presat de aceleași nevoi financiare. În toamna lui 1923, când pictorul a intrat pentru prima dată într-o sală de clasă, Bacăul nu îi putea oferi prea multe la capitolul mijloacelor de subzistență. Dacă tânărul George Vasiliu a avut măcar șansa să provină dintr-o familie de negustori, de-ai locului, cu ceva dare de mână, Nicu Enea este un ”băiet” venit de undeva din zona Moineștilor. Lăsase în urmă atmosfera patriarhală a sătucului din Valea Arinilor pentru un oraș care, așa cum avea să mărturisească mai târziu într-o scrisoare adresată soției sale, l-a uimit prin imaginea ”furnicarului de oameni care umbalu încolo și încoace, fără să se vadă”. Viitorul pictor este șocat de faptul că toți acești oameni trec unii pe lângă alții fără să-și dea binețe și fără să se privească. Regăsim aici surprinderea firească a copilului care ajunge brusc într-o lume condusă de alte reguli decât cele cu care fusese obișnuit. Satul moldav în care timpul trece altfel, într-o curgere domoală, cu rosturile lui statornicite de secole, spațiul unde între oameni există o comuniune spontană ce se evidențiază printr-un simplu salut sau o privire aparent banală, toate acestea rămân în urmă. Însă doar în plan social. Pentru că amintirea satului și a marilor sale mituri vor trece din sufletul pictorului în pânzele sale. Acestea vor păstra întotdeauna o gingășie și un eteric condensat între Eros, Cronos și Thanatos, astfel că nici măcar în nudurile expuse nu există nici un element al concupiscenței, al dezgolirii de sens, ci doar căutarea unei stări care se află undeva, dincolo de începuturi.
În perioada episodului relatat de Marius Mircu, Enea era la început de carieră. Între cei doi este o diferență de vârstă, 16 ani, dar nu aceasta le jalonează cariera. Până în 1926, lui Bacovia, fără a fi un răsfățat al editurilor sau al succeselor de librărie, îi apăruseră volumele ”Plumb” în 1916 și ” Scântei galbene”, zece ani mai târziu. Nicu Enea încerca să-și croiască și el drum prin epocă. Începuturile sunt timide. Norocul se numește într-o primă fază, pedagogul Grigore Tăbăcaru, care împreună cu Bacovia înființează ”Ateneul cultural”, sub auspiciile căreia își deschide prima expoziție personală. 
Treptat, Enea intră în atmosfera noii sale rezidențe. Locurile și preocupările băcăunailor încep să se schimbe. În 1929, Bacăul îşi depăşeşte statutul de târg comunal şi devine municipiu. Deşi aspectul proaspătului municipiu rămânea, cu excepţia zonei centrale, unul cu puternice trăsături rurale, urbanismul îşi făcea din ce în ce mai simţită prezenţa. Evoluţia oraşului este rapidă atât în plan demografic cât şi la nivelul intravilanului. În perioada interbelică vor fi înglobate satele Șerbănești, Gherăiești, Domnița Maria și Izvoarele, Bacăul dublându-și astfel suprafaţa până la 600 de ha. Numărul locuitorilor va ajunge în 1930 la peste 30 000 de suflete, faţă de aproximativ 20 000, cât număra înainte de primul război mondial. Tot acum apar și semnele primelor industrii cu care Bacăul se va identifica vreme de peste un secol: celuloză și hârtie, tăbăcărie, încălțăminte.

Cum a profitat Bacăul de pe urma secetei din regatul Marii Britanii

Statutul de vamă și târg aflat la intersecția drumurilor comerciale din inima Moldovei a conferit orașului de pe Bistrița privilegiul de a cunoaște de timpuriu imboldul unor activități economice în care libera inițiativă aveau rolul predominant. Drumul care trecea prin Bacău mai purta și denumirea de ”drumul Lvovului” și avea rolul de a lega orașele de Marea Neagră de cele din zona baltică. Schimbările care s-au petrecut la răsăritul Europei în Evul Mediu, și-au pus pecetea și asupra micului voievodat al Moldovei. Apariția otomanilor la gurile Dunării, pierderea Chiliei și a Cetății Albe a însemnat o lovitură serioasă pentru visteria țării. Este greu de precizat cum s-ar fi desfășurat evoluția voievodatului dacă cele două ieșiri fortificate la Mare ar fi rămas în trupul țării. Cert este că, patru secole mai târziu, un eveniment aparent minor petrecut la mii de kilometri distanță, avea să constituie punctual de plecare a unor evenimente care vor influența decisiv istoria zonei. Este vorba de seceta care în anul 1847 a afectat grav Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. La această s-a adăugat și o invazie a gândacului de Colorado, ajuns pe continent prin intermediul navelor care transportau provizii din America de Nord. Confruntați cu o criză de proporții, britancii au renunțat la doctrina care excludea comerțul cu statele din estul Europei și s-au gândit la crearea unui sistem prin care surplusul hambarelor răsăritene să ajungă peste Canalul Mânecii. Este momentul de naștere a ceea ce peste ani avea să intre în conștiința publică sub denumirea de ”grânarul Europei”. Singura problemă pentru Principate era, la acel moment, faptul că nu avea dreptul de a face comerț pe Dunăre și Marea Neagră. Mai mult, cele două provincii nu aveau acces direct la litoral, Basarabia fiind încorporată Imperiului Țarist din 1812 iar Dobrogea se afla de secole sub autoritatea Înaltei Porți. Conflictul dintre aliații occidentali, Imperiul Otoman, pe de o parte și Imperiul Țarist, de cealaltă parte, în Războiul Crimeii, a avut consecințe extreme de importante pentru Moldova. Astfel, în 1856 își începea activitatea Comisia Europeană a Dunării, sediul acesteia fiind stabilit pe teritoriu moldav, la Galați. Prin revenirea celor trei județe ( Bolgrad, Cahul și Ismail) din sudul Basarabiei, retrocedate de Impreiul Țarist în urma Războiului Crimeii, Moldova avea, dupa patru secole, ieșire directă la Marea cea Mare. În plan economic consecința este semnificativă. Iau ființă vestitele en gros-uri, apare o nouă categorie de negustori, angrosiștii, cei care se vor ocupa cu achiziționarea cerealelor din zonă. Se realizează profituri uriașe, interesul pentru zonă devine foarte mare, prin orașele maritime ale principatului pătrund în țară, cu avantaje și dezavantaje pentru autohtoni, negustori străini animați de dorința de câștig. După ce în perioada fanariotă Bacăul se depopulase sever, ajungând să fie întrecut de satele din jur, târgul începe să cunoască un aflux important de populație și, mai ales, idei de afaceri. Liberalizarea se face imediat simțită, se produce o mutație în mentalitatea celor proaspăt îmbogățiți, după ce se constată că zona oferea posibilități deosebite privind resursele umane ( ieftină, dar necalificată), și naturale ( lemne, piei de animale, fructe, carne, etc). Dacă prin 1832 industria târgului era reprezentată de un atelier de fabricat lumânări, unul de pălarii, câteva dughene în care se răzuiau pieile și altele în care meștereau fierarii, peste vreo trei decenii apare Fabrica de bere, și, în 1881, cea de hârtie, Letea. Pe la 1850, așa cum arată și fostul edil Costache Radu, iluminatul strazilor se făcea cu luminari de seu prin felinare care se fixau pe stâlpi. În 1867, Bacaul are deja iluminat public pe sistemul lăpilor cu gaz, la câțiva ani după București, urmând ca în 1902 să se introducă să iluminatul electric. Strălucitul pedagog Grigore Tăbăcaru, cel care la apogeul carierei sale avea să fie numit ”un Pestalozzi” modern, oferă o descriere tranșantă a târgului: ” Ulita mare a negustorilor era alcatuita din case de lemn, cu acoperișuri țuguiate, având șindrila înnegrita, cu mușchiu gros si verde pe ea! Așa dughenele și tot așa hanurile, devenite apoi hoteluri. Obloane grele si porți uriașe solid zăvorîte se auzeau de cu vreme cum se închid. Ulițele tîrgului aveau șanțuri în permanență umplute cu apă. Peste șanțuri erau întinse mici podețe și punți de trecut în dughene și hanuri.”

Mircea Cancicov, omul politic cu suflet de artist

Una dintre personalitățile de marcă ale Bacăului și totodată ale României interbelice a 
fost fruntașul liberal, Mircea Cancicov. Elev și student eminent, Cancicov ajunge un strălucit avocat, deputat și ministru de Finanțe. Conduce ministerul inclusiv în 1938, an de reper, în care România atinge apogeul dezvoltării sale economice. Ajuns pe treptele cele mai înalte ale demnităților publice, Mircea Cancicov nu-și uită nici urbea natală, nici concitadinii. Demnitarul își pune semnătura pe câteva proiecte care vor schimba fața Bacăului și nu ezită nici să aprobe acordarea unor subvenții de la buget pentru nevoile edilitare în creștere ale municipiului. Fie că a făcut-o din funcția de subsecretar sau secretar de stat, din postura de ministru de Finanțe, în perioada 1934-1939, în oraș se ridică o nouă gară, sediile ”Administrației Financiare”, ”Asigurărilor Sociale” și Poștei Centrale, clădiri care există și astăzi. Tot de numele lui este legată crearea parcului central al orașului. Acesta a purtat de-a lungul timpului denumiri diverse: Parcul Nou, Parcul ”Eminiescu”, Parcul ”Libertății” iar în prezent poartă numele fondatorului său. Atât Strada Mare cât și Cartierul CFR sunt modernizate prin susținerea lui Cancicov. Ministrul nu uită nici învățămîntul. Se implică în modernizarea principalelor școli medii ale municipiului: Școala Normală de Băieți ”Ștefan cel Mare” și Liceul de Fete ”Domnița Ileana”. Om cult, adevărat spirit eniclopedic cum este caracterizat de ziarul ”Bacăul”, iubitor de frumos, membru de onoare al Academiei Române, strălucit orator ( în acest sens în presa vremii a rămas notabil episodul în care, în urma unui discurs în Parlament, a ajuns să fie ovaționat atât de coreligionarii politici cât și de adversari), băcăuanul nu poate rămâne indiferent la destinul artistic al urbei sale natale. 
În perioada cât activase în Bacău ca avocat, fusese una dintre personalitățile care au demonstrat interes pentru publicistică și mișcarea artistică. În desele sale întâlniri dintre el și Tăbăcaru s-a înfirirpat o prietenie care va dura și va avea consecințe benefice asupra lui Bacovia și Enea. De altfel, prin hotărârea Adunării Generale a Comitetului General al Societății ”Ateneul Cultural”, Cancicov devine unul dintre cei doi vicepreședinți. După ce ajunge ministru nu uită că datorează ceva și din acest punct de vedere orașului natal. Datorită contactului pe care Cancicov l-a avut cu mediul artistic al Bacăului, cunoașterea probelemelor cu care se confruntă poeții, muzicienii sau pictorii, breasla va benefica mai târziu, când omul politic băcăuan va ajunge titular la Finațe de multe facilități. În afara faptului că sub ministeriatul său leul devine convertibil, artiștii care s-au plâns nu o dată de nivelul de impozitare pe drepturile de autor, primesc, în sfârșit satisfacție. Cancicov ia măsuri și astfel, cât timp va dirigui viața financiară a României, dijmele percepute de stat pentru activități de gen, vor fi menținute la un nivel simbolic. 
Între timp, tratați cu indiferență și de multe ori de-a dreptul de ironie, Bacovia, Enea sau dramaturgul Ion Luca încep să se afirme din ce în ce mai pregnant. Când, în 1934, George Bacovia primește Premiul Național de Poezie, printre puținii care nu se declară surprinși sunt prietenii săi apropiați, Tăbăcaru, Cancicov, avocatul Nicolau. În rândul concitadinilor, vestea e similară cu apariția unui OZN. Relatarea ziaristului Marius Mircu surprinde, savuros, năucirea pe care o provoacă în rândul băcăuanilor evenimentul cu pricina: 
”…În 1934 o lovitură de trăsnet pe cerul bacovian: poetului îi este acordat Premiul naţional de poezie, alături de Tudor Arghezi ! Am publicat un articol, „Premiul naţional de poezie acordat unui băcăuan”, în gazeta „Bacăul” (21 mai 1934), nu pentru poet ( avea el nevoie de laudele mele?), ci pentru băcăuanul de rând care era nedumerit.
„Am scris rândurile astea pentru acei concetăţeni care nu-şi pot veni în fire de când au aflat că Bacovia a primit premiul naţional: dar ce a făcut Bacovia ? A scris poezii ? Care cetăţean român conştient n-a scris poezii? „
Toată populaţia oraşului îl cunoştea, dar când s-a aflat (nu din articolul meu) că i s-a acordat Premiul naţional unui Bacovia, mulţi nu au ştiut despre cine este vorba. Se ştia despre Bacovia, cel de la Bacău, că face poezii, dar acesta era un amănunt secundar, ce se ştia despre el era că e un „cerşetor”: cam aşa şi arăta, tare mai era umil ! Cum s-ar fi putut face vreo legătură între un paria şi un laureat naţional ? „E neapărat o confuzie, dacă nu o gravă greşeală !”
Îmi povestea un elev că în liceu s-a iscat zarvă pe această chestiune, unii erau încredinţaţi că e vorba de Bacovia al Bacăului. A venit însă în clasă profesorul de muzică, Focşa:
– Iar vă certaţi ? Însă nu v-aţi lămurit dacă Bach ori Beethoven ?…
Când a aflat motivul:
– A, nu, s-a discutat în cancelarie, am şi râs de profesorul de Română ! Vă spun precis: e vorba de alt Bacovia, nu de oropsitul ăla…
Am scris articolul din „Bacăul” tocmai pentru a lămuri lucrurile.
Însă adoratorii cuvântul tipărit au fost uimiţi. Poliţaiul Fălticineanu (acelaşi care în două rânduri a vrut să-l amendeze pe Bacovia şi chiar să-l ridice ca „vagabond”, dar a intervenit atotputernicul Cancicov , la apelul lui Gr. Tăbăcaru), i-a pus acum sergent la poartă, zicea că unul ca el e în stare să ajungă Prefect, iar de la Prefect la Ministru ce mai e, o nimica toată !
Alţi, grijulii, se preocupau ( se şi ocupau) de ce va face Bacovia cu atâta bănet. Fratele meu, Leon, care era pe atunci funcţionar la banca lui Aurel Negrescu, l-a auzit pe acesta adresându-se unui funcţionar mai vechi:
– Du-te de-l caută pe Bacovia !…Nici nu o să ştie ce să facă el cu atâţia bani ! Să-i depună la noi, îi promiţi o dobândă bună !…Du-te repede, să nu ne o ia înainte banca Bacăului, Cristoveanu…Ar fi ceva să ne putem face reclamă că avem între depunători pe al doilea Eminescu !”

Între timp, Nicu Enea își consolidase în mod serios cariera artistică. ”Băietul” din Valea Arinilor care rămăsese umit la primul său contact cu mediul urban de oamenii care mergeau pe stradă fără să-și dea binețe și fără să se uite unii la alții, ajunge la rândul lui să stârnescă, în egală măsură, admirație, uimire și invidie. După o serie de expoziții în țară, Enea face pasul cel mare spre consacrarea europenă. Înainte de succesul de la Paris se face remarcat în expozițiile de la Salonul ”Ateneu” din Capitală pentru care este și premiat. Criticul de artă H. Blazian a notat în Adevărul literar și artistic că dintre sutele de artiști care expun anual în București abia dacă sunt o duzină care să merite timpul pierdut în analiză critică. Unul dintre cei care îi recompensează lui Blazian timpul pierdut este Enea, pe care îl remarcă în câteva ocazii. Fire solitară ca și Bacovia, Enea reușește totuși să fie prezent la o serie de evenimente mondene care îl propulsează în high-life-ul societății. Dacă în 1925, la insistențele lui Tăbăcaru, admite cu greu să expună sub patronajul ”Ateneului Cultural”, iată că, peste doar un an, la a doua expoziție personală în Bacău, este deja conștient de progresul făcut. Trecuse doară prin furcile caudine ale Comisiei care își dădea avizul pentru particparea la Salonul Oficial. Cum înaintea sa, Verona și Petrașcu sunt refuzați, admiterea sa e un motiv de sărbătoare și de autoconvingere că pășește pe drumul cel bun.

Preluare Sebi Sufariu