Aţi fost azi la Mall? Noi am vizitat două familii care nu au gustat din luxul ăsta. Ne-am întâlnit cu sărăcia, la ea acasă.

Ora 17.00. Ne pregătim să mergem la nişte familii nevoiaşe din satul Coteni, comuna Buhoci, ajutaţi de un cadru didactic. În ideea de a găsi două familii ce au mare nevoie de ajutor, pornim la drum într-o seară cam răcoroasă şi cu speranţa că vom da peste ceea ce căutăm. La intrarea în sat, suntem îndrumaţi pe o uliţă lăturalnică şi oprim la poarta familiei Hăineală. Ne ies în întâmpinare fata cea mare a familiei cu un copil în braţe. Ne priveşte cam ciudat şi nu se dumireşte despre ce-i vorba. Doamna care ne-a îndrumat şi însoţit îi explică despre gândurile celor doi “necunoscuţi” care stau la poartă. În scurt timp ne iese-n întâmpinare un domn, vizibil bolnav şi care abia se deplasa. Îl cheamă Sergiu şi e capul familiei Hăineală alături de soţia lui Irina. Ne povesteşte că abia a venit din spital după o criză puternică în urma căreia a aflat că suferă de ulcer într-o formă avansată. Îi privesc palmele. Le văd albe ca varul şi câteva vase de sânge ce dădeau spre vânăt. Înfiorător încă din primele clipe în care am poposit la această familie.

Ne invită cu mult drag în casă şi îl rog să ne prezinte membrii familiei. Începe să zâmbească şi ne explică, că-i puţin cam dificil. Avem nevoie de o coală de hârtie şi un pix să-i notăm. Sunt 13 membri. Da! Şi două camere modeste în care seara îşi împart păturile, habar n-am cum reuşesc. Încep să-i cunosc, Ştefania 6 ani, Larisa 8 ani, Camelia 12 ani, Denisa 14 ani, Cătălin 15 ani, Neculai 16 ani, Raluca 18 ani, Mădălina 21 ani. Cea din urmă e căsătorită şi are doi copii, Mihaela 5 ani şi Sorin 3 ani.Mă pierd printre ei şi încerc să-i salut pe toţi. Două camere sărăcăcioase dar îngrijite. Privesc în jur şi tatăl intervine, “Nu am putut să fac mai mult de atât, dar acum la copii trebuie spălat la mână că am un alt necaz cu maşina de spălat, s-a defectat.

Le cer permisiunea să le fac o fotografie. Acceptă fără nici o problemă şi zâmbesc toţi. “Să vedem câţi sunt pe acasă”, spune mama. Cei mici se aşează bucuroşi în “formaţie”. Fac poza şi număr. 7 persoane. Deci lipsesc 6. Tatăl era absolut devastat de dureri şi nu l-am rugat să vină în cadru, deci 5 copii erau plecaţi. Fata cea mare, la liceu.

Întreb pe mama dacă lucrează undeva, cineva. “Eu lucrez, soţul nu poate că-i bolnav. Lucrez la ambalat la o firmă în Bacău. Trebuie să merg că am atâtea guri de hrănit, indiferent cât câştig, stau acolo şi îmi fac treaba cât pot de bine”. Două fete tocmai ce terminaseră de făcut baie şi am rămas absolut fascinat de câţi ochii albaştri sunt în familia asta. Pe copii i-am găsit curaţi, urmând ca alţi doi să intre la porţia de baie.

Pe foc era o oală din care ieşeau aburii cu miros de ciorbă. Îmbietor şi exclus pofticioşilor. Priveam oala şi mă întrebam dacă eu am acasă o oală aşa mare. Cum o fi să aşezi 13 membri ai unei familii la masă?

Întreb dacă merg toţi la şcoală. Răspunsul a venit parcă pe un ton “ameninţător”. “Sigur că merg la şcoală, toţi, cea mică e la clasa zero!”. Îi întreb de ce anume ar avea nevoie, răspunsul a venit prompt şi fără să mai stea pe gânduri, mama îmi spune sec, “De orice! Sunt atâtea nevoi ca nu aş şti să le enumăr. Suntem bucuroşi şi pentru speranţa că cineva ne va ajuta cu ceva. Să vă dea Dumnezeu sănătate că v-aţi gândit la noi.” Îi explic că nu doar eu şi Marian vom ajuta ci mulţimea de prieteni pe care îi avem pe reţelele de socializare, încerc să le explic că vreau să adun în jurul meu oameni care au posibilitatea să ajute cu ceva şi mă întorc în două săptămâni din nou, cu speranţa că le voi putea vedea din nou ochii albaştri şi zâmbetul copiilor. Deci atâta zâmbet într-o familie efectiv săracă, n-am mai pomenit. Oamenii ăştia sunt apăsaţi de atâtea greutăţi încât noi, ăştia de avem câte ceva, am fi psihic, terminaţi.

Ne pregătim de plecare gândindu-ne că vom putea reveni să le aducem o fărâmă de speranţă, una care să le întreţină zâmbetul şi puterea de a merge mai departe prin sărăcia în care trăiesc. Sergiu îmi întinde o mână şi parcă dându-i lacrimile, îmi spune că poate peste două săptămâni nu va mai fi, deşi luptă pentru ca “ăştia mici să ajungă mai mari”. Aş vrea să revăd acei ochi albaştri şi voi puteţi da o mână de ajutor. Am încercat să culegem câteva detalii pentru ca voi să vă puteţi hotărâ cu ce puteţi ajuta această familie. Aruncaţi o privire în jur şi vedeţi ce anume nu mai folosiţi, că oamenii ăştia ar putea beneficia de orice lucru nefolositor vouă. Dacă puteţi contribui cu ceva alimente, mare lucru în această familie. Peste 2 săptămâni, veţi urmări live pe facebook fericirea celor mici.

Am mers si la familia Ciubotaru dar vorbim maine despre ea.